Dacă vrei să afli dramele deportaților, întreabă Nistrul, și-ți va spune. Pe el nu-l poate deporta nimeni, mă îndeamnă călăuza, cea mai bună dintre toate călăuzele posibile, și-mi zâmbește cu amar.

[…] Zăbovim, de câteva minute bune, pe malul râpos de la Mărcăuți. Panorama e de poveste. Fluviul face o buclă generoasă și se pierde treptat, la stânga, șerpuind printre dealuri abrupte și aproape pustii, în timp ce, la dreapta, lasă loc unor pante line pe care sunt împrăștiate unele dintre cele mai pitorești sate basarabene. Apele Nistrului și-au recăpătat sclipirile de oțel, ne orbesc și ne atrag în același timp. Chiar și cicadele dau semne de viață, deși pârjolul continuă. Privesc în josul fluviului și remarc (din loc în loc și din ce în ce mai mici) cupolele țuguiate și sinilii ale bisericilor albe de piatră, clădite aproape mereu în mijlocul satelor, văruite cu grijă și dormitând printre o puzderie de acoperișuri roșietice, lunci inundate de soare, stufărișuri și sălcii plângătoare. O excepție e biserica de la Holercani, comună înecată în 1954, când autoritățile sovietice au construit barajul de la Dubăsari. Atunci sătenii au fost strămutați cu forța pe versanții din stânga și din dreapta albiei, ulterior trezindu-se în ”țări” diferite. (Rusia e o boală, îmi tot repet, o boală care-ți ucide bunicii, părinții și memoria). Pe versanții deloc domoli, care nici azi nu par domesticiți, țăranii și-au construit, cu chiu, cu vai, noi cătune, privind neputiincioși cum puhoaiele dezlănțuite le înghițeau satele natale (carnea și oasele memoriei lor colective). Ridicată pe o culme calcaroasă, care avea să devină mal, la capătul unui drumeag ce odinioară fusese o uliță centrală, biserica a scăpat de la înec, rămânând la marginea noului sat, la doar câțiva metri de apele fluviului. Însă vechiul cimitir avea să fie potopit pentru totdeauna.

mai mult la  /www.podul.ro/

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here